Într-o analiză nuanțată a mecanismelor care stau la baza operei cinematografice, regizorul Cristi Puiu a explicat raportul esențial dintre sunet, selecția muzicală și sacralitatea actului artistic. Pentru reputatul cineast român, muzica din interiorul unui film depășește simpla ilustrare a unei povești, reprezentând unicul etalon valabil al armoniei.
Căutarea reperului absolut printr-un „corn al abundenței”
În viziunea sa, fragmentele sonore alese pentru a însoți imaginea sunt extrase dintr-un spațiu ideal, iar procesul creativ devine o punte directă către o dimensiune superioară, atâta timp cât se bazează pe sinceritate.
„Tot ce este născut din creație, tot ce este născut, nu făcut, este un ecou al lui Dumnezeu în lume”, a transmis Cristi Puiu.
În completarea acestei idei definitorii, regizorul a precizat că, indiferent dacă optează pentru muzică rock, disco, jazz sau simfonică, atingerea sacrului depinde exclusiv de dedicarea veritabilă: „Artistul […] se află într-o stare de grație atunci când este angajat în mod real în ceea ce face și alege să-și asculte inima din piept”.
Dincolo de platoul de filmare, viața surprinsă pe ecran este imperfectă, iar personajele navighează printr-un cotidian plin de imprevizibil. În acest context, arată cineastul, muzica extrasă din propria sa selecție interioară se transformă într-un jalon fundamental, un punct cardinal spre care pelicula tinde în mod asimptotic, asigurând coeziunea întregii opere și protejând-o de dezintegrare.
Lasă un răspuns